În ziua de 24 iunie a fiecărui an bisericesc, Biserica Ortodoxă face pomenirea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, numită popular și Sânzienele.
Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie, se pare că a fost instituită, după unii cercetători, spre a înlocui sărbătorile păgâne, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstițiului de vară (22-23 iunie).
În tradiția populară, Sânzienele își au originea într-un străvechi cult solar. Denumirea este preluată probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestră. Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, ca reprezentări fitomorfe (Florile de Sânziene) și divinități antropomorfe. În credința populară, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, niște adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om.
Conform tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor.
Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune. Dar ele pot deveni și forțe dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindină, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac.
În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlneau practici și obiceiuri de divinație, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie.
Sărbătoarea Sânzienelor mai este cunoscută în popor și sub denumirea de Amuțitul Cucului. Se crede că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.
